Tocmai s-a incheiat Campionatul European de Fotbal 2012 din Polonia si Ucraina. Spania si Italia au jucat in meciul de finala din Kiev, iar Spania este din nou campioana europeana, dupa ce i-a masacrat pe italieni cu un scor zdrobitor de 4:0.
Oh my goodness, ce meci a fost!!! Nici pana acum nu reusesc sa-mi revin din soc. Nivelul de adrenalina pe care l-am avut la incheierea finalei a acestui campionat a fost atat de inalt, incat imi era teama ca inima n-o sa-mi reziste unei asemenea presiuni. Spania a atins mai multe recorduri in acest campionat, iar cea mai notabila realizare a echipei spaniole este faptul ca au castigat trei turnamente de fotbal majore consecutive – au castigat cupa la Campionatul European 2008 din Austria si Elvetia impotriva Germaniei, au castigat cupa la Campionatul Mondial 2010 din Africa de Sud impotriva Olandei, iar acum au castigat cupa la Campionatul European de Fotbal 2012 din Polonia si Ucraina impotriva Italiei – tripli campioni consecutivi!!! Sa mai mentionez si faptul ca sunt tripli campioni europeni, caci in afara de campionatele din 2008 si 2012 au castigat si cupa europeana din 1964, un alt record pe care l-au stabilit in aceasta seara la Kiev.
Am avut emotii in timpul acestui campionat, nu gluma. Nu am urmarit campionatul in intregime si nu m-am uitat la toate meciurile, dar am urmarit evolutia Spaniei, echipa mea favorita. Mi-am luat si un stegulet pentru masina cu drapelul Spaniei, si l-am purtat la portiera masinii in timpul acestui campionat, pentru a sustine echipa Spaniei; si il voi mai purta timp de o saptamana, pentru a celebra victoria Spaniei. Toronto a fost plin de stegulete de masini in timpul acestui campionat, ceea ce se intampla de altfel de fiecare data cand are loc un campionat de fotbal european sau mondial.
Cand spaniolii au castigat etaba de grupe si au inaintat in sferturi de finala, mi-a fost clar ca si de data aceasta, la fel cum s-a intamplat in 2010 in Africa de Sud si in 2008 in Austria si Elvetia, vor avea un traseu sublim spre Cupa Europei. Si l-au avut. A urmat sfertul de finala contra Frantei (2:0), apoi semi-finala contra Portugaliei (4:2), si au ajuns din nou in finala, unde urmau sa lupte pentru Cupa Europeana impotriva Italiei.
Semi-finala dintre Spania si Portugalia a avut loc intr-o zi de saptamana, cand eram la serviciu, si nu am putut sa urmaresc meciul. Dar avem un televizor la birou, care in ultima luna a fost setat pe un post de televiziune canadian care a transmis campionatul. In ziua in care s-a jucat semi-finala dintre Spania si Portugalia am mai aruncat cate o privire la televizor ca sa vad cum evolueaza meciul. Cand mi-am terminat programul la 4.30, se incheiau si cele 2 reprize ale meciului (primele 90 de minute), si scorul tot 0:0 era. Inainte sa plec spre casa, am mai stat putin in fata televizorului impreuna cu alti colegi de-ai mei sa vad si minutele de prelungire, dar bineinteles ca in urmatoarele 3-4 minute de prelungiri nu s-a intamplat nimic in masura sa schimbe cursul meciului. Asadar, urmau alte doua reprize a cate 15 minute fiecare, pana la marcarea primului gol. Dar n-am mai putut sa stau la birou, caci trebuia sa prind trenul spre casa si sa ajung la gradinita la timp pentru a-l lua pe Alex acasa, asa ca urma sa aflu soarta acelei semi-finale cand voi fi ajuns acasa. In tren ma gandeam cu infrigurare la acel meci, si de-abia asteptam sa ajung acasa si sa verific scorul meciului pe internet. Ma rugam pentru Spania in tren: “Da Doamne sa castige Spania, da Doamne sa castige Spania, da Doamne sa castige Spania!!!” Si au castigat!!! Cand am ajuns acasa la ora 6pm, primul lucru pe care l-am facut a fost sa intru pe internet si sa aflu scorul final al meciului. Era 4:2 pentru Spania, YESSS!!! Si tot atunci am aflat ca nu s-a marcat nici un gol in 120 de minute de meci (primele 90 de minute de reprize si urmatoarele 30 de minute de reprize secunde), iar cele 6 goluri au fost marcate in penalty. Spania s-a calificat pentru finala, URAAA!!!
A doua zi mi-am impartasit incantarea colegei mele de birou, si i-am spus cat de bucuroasa eram ca Spania a castigat semi-finala contra Portugaliei si spaniolii urmau sa joace in finala. Iar ea mi-a spus ca locuieste in zona portugheza a Toronto-ului si aseara dupa meci in cartierul lor a fost liniste mare. :)
Imediat dupa acest meci, a aparut si un banc de fotbal pe internet: “What’s the difference between a tea bag and the team of Portugal? The tea bag stays longer in the cup”.
De altfel, ma bucur ca n-am avut posibilitatea sa vad acest meci, pentru ca ar fi fost o tortura pentru mine. Sa-ti urmaresti echipa favorita timp de 120 minute in care sa nu se marcheze niciun gol nu este tocmai o distractie savurabila. Mai bine ca am aflat scorul meciului dupa ce acesta s-a incheiat, si n-a trebuit sa ma supun unei tensiuni de nesuportat timp de 2 ore in care nimeni n-a marcat niciun gol. O asemenea tortura a fost pentru mine si finala de la Campionatul Mondial din 2010, cand Spania si-a adjudecat Cupa Mondiala intr-un meci care a frizat nebunia si care a durat 120 de minute, iar singurul gol al acelei partide a fost marcat de catre spanioli in minutul 116 al meciului (Andres Iniesta a fost fotbalistul care le-a adus Cupa Mondiala spaniolilor in 2010).
Si azi am asteptat cu nerabdare si cu inima strangulata de emotii finala dintre Spania si Italia. Meciul a fost urmarit de circa 65,000 spectatori. Mai intai a urmat ceremonia de inchidere a Campionatului, in timpul cariea Cupa Mondiala a fost adusa pe stadion, si panglici reprezentand ambele drapele finaliste, cel al Spaniei si cel al Italiei, erau atasate cupei, in ideea ca dupa meci panglica perdanta sa fie inlaturata, iar cea castigatoare sa ramana legata de cupa si inmanata echipei campioane.
Imi doream din tot sufletul sa ma uit la un spectacol pe cinste, si nu la o tortura de meci in care nimeni sa nu marcheze niciun gol si soarta caruia sa se decida in penalty-uri. Iar Spania ne-a servit spectacol, si a fost la inaltime, intr-un meci cu adevarat magnific in care si-a masacrat adversarii italieni, de-a dreptul, cu un scor care nu lasa loc de niciun fel de turnura de situatie de 4:0. Primul gol a fost marcat in minutul 14 al meciului (David Silva). Desi m-am bucurat nespus ca Spania a marcat acest gol, nu am sarit de pe canapea, ci am preferat sa savurez acest gol in liniste si fara exteriorizare, sa fiu deocamdata rezervata, caci eram constienta ca meciul era de-abia la inceput si mai erau 76 minute de joc in care se putea intampla orice. Ei bine, cand a fost marcat cel de-al doilea gol in minutul 41 (Jordi Alba), atunci am sarit in sus de fericire, incat eram sa ma lovesc cu capul de tavan, si am inceput sa topai prin casa de bucurie, pentru ca din momentul ala parea aproape imposibil ca Italia sa contracareze, iar victoria Spaniei era aproape sigura. L-am luat pe Alex in brate si am inceput sa dansez cu el prin casa, si plangeam nu alta de fericire. Sigur ca Alex nu intelegea meciul de fotbal sau de ce sunt atat de exilarata, dar se bucura si el impreuna cu mine. Iar cand Fernando Torres a marcat cel de-al treilea gol in minutul 84 al meciului, cu doar 6 minute inainte de incheierea campionatului, am intrat in delir nu alta!!! Nu-mi venea sa cred! Si cu siguranta nu pot sa descriu in cuvinte cum faceam in fata televizorului. Italia nu mai avea nicio sansa de redresare, iar Spania urma sa fie campioana europeana pentru a doua oara consecutiv, si castigatoare a unei cupe de fotbal majore pentru a treia oara consecutiv!!! Fernando Torres este primul fotbalist care a reusit sa marcheze 2 goluri in meciul de finala in cadrul a doua campionate europene de fotbal consecutive, in 2008 si 2012 (un alt record stabilit de echipa spaniola la acest campionat), si pentru aceasta performanta i s-a acordat Golden Boot Award.
Imediat dupa cel de-al treilea gol marcat l-am sunat pe un prieten de-al meu din Toronto care de asemenea tinea cu Spania in acest campionat. Cand mi-a raspuns la telefon si i-am auzit vocea, am constatat ca era la fel de incantat ca mine, bineinteles. Cu gura pana la urechi de entuziasm pe care am putut sa o vad la telefon (stiti ca se spune ca singurul lucru care se vede la telefon este zambetul), mi-a spus: “Stai sa vezi, ca au timp sa mai dea un gol”. Si imediat ce am inchis telefonul, a urmat fara sa intarzie si cel de-al patrulea gol marcat de Juan Mata, ultimul din aceasta confruntare de zile mari (minutul 88 al meciului, cu doar 2 minute inainte de incheierea celei de-a doua reprize), iar eu i-am scris un SMS prietenului meu: “Parca ai avut gura aurita cu cel de-al patrulea gol!”
Dupa meci a urmat ceremonia de acordare a Cupei Europei si a medaliilor castigatorilor. Numele Spaniei castigatoare a fost incrustat pe cupa chiar inainte ca aceasta sa fie inmanata campionilor. Portarul si capitanul echipei spaniole Iker Casillas a fost cel caruia i s-a inmanat cupa. Tot el a fost cel care a primit cupa europeana in 2008 si cea mondiala in 2010, incat comentatorii meciului glumeau ca “deja s-a obisnuit cu aceasta onoare”. Atmosfera de dupa meci pe stadion a fost una incendiara, cand echipa spaniola a inceput celebrarea victoriei mult-meritate chiar acolo pe gazon, in timp ce iatlienii, foarte dezamagiti (nu-i condamn) se retrageau de pe terenul de fotbal cu capetele plecate si cu ochii plini de lacrimi. Trebuie ca este un sentiment ingrozitor sa fii atat de aproape de cupa si sa o pierzi, mai degraba ai prefera sa fii eliminat dintr-un campionat intr-o etapa mult mai devansata, decat sa fii umilit in finala, pe ultima suta de metri, sa vezi cupa in fata ochilor tai acolo pe stadion in timp ce joci finala si pana la urma sa-ti scape printre degete. I-am compatimit sincer pe italieni si suferinta lor m-a emotionat profund, dar asta este, intr-o competitie nu poate fi decat un singur castigator.
Familiile fotbalistilor spanioli au fost prezente la meci, si copiii acestora li s-au alaturat pe teren sa celebreze impreuna victoria tatilor lor, imbracati in tricouri de fotbalisti cu numerele pe care le poarta si tatii lor. Fernando Torres a fost vazut pe teren cu cei doi copii ai sai, fetita Nora in varsta de aproape 3 ani, si baiatul Leo in varsta de un an si jumatate, ambii imbracati in tricouri rosii cu numarul 9, numarul lui Torres. Acum 4 ani, in timpul Campionatului European de Fotbal din 2008, Fernando Torres atunci in varsta de 24 de ani, inca era perceput ca un pusti, copilul de aur al fotbalului international, iar prietenii si apropiatii ii spuneau The Kid/El Nino. Dar astazi, 4 ani mai tarziu, evident ca lucrurile nu mai stau la fel. Torres este nu doar un fotbalist excelent, dar si in barbat in toata firea, cu familie si doi copii.
Urmatorul campionat european de fotbal va avea loc in 2016, in Franta. Dar inainte de aceasta, in 2014, va avea loc campionatul mondial de fotbal din Brazilia. Spania se califica automat pentru ambele campionate, datorita faptului ca este deja campioana mondiala si europeana.